Familia este primul loc în care învățăm cum funcționează relațiile, ce este acceptabil să simțim, cum gestionăm conflictele, câtă responsabilitate ne revine și ce trebuie să facem pentru a primi atenție, aprobare și siguranță.
Unele lucruri le învățăm direct, din ceea ce ne explică părinții, bunicii sau alți membri ai familiei. Pe altele le învățăm prin observare, repetând ceea ce vedem la cei din jur și adaptându-ne astfel la mediul în care creștem.
Când suntem mici nu este nevoie ca cineva să ne spună explicit: „Emoțiile nu se arată la noi în familie.” Este suficient să observăm că tristețea este ignorată, că plânsul îi incomodează pe ceilalți sau că părinții evită să vorbească despre ceea ce simt. În timp, putem învăța că este mai sigur să ne ținem emoțiile pentru noi.
La fel se întâmplă și cu regulile familiale. Unele sunt formulate clar: „În familia noastră ne ajutăm unii pe alții”, „Nu ne certăm în fața altora”, „Trebuie să fii puternic”. Altele sunt implicite: despre anumite subiecte nu se vorbește, o anumită persoană nu este contrazisă, problemele familiei nu sunt discutate în exterior sau nevoile personale sunt puse constant după nevoile celorlalți.
Încercăm să înțelegem aceste reguli de la o vârstă fragedă și să ne adaptăm la ele. Problema poate apărea atunci când o strategie care ne-a fost utilă într-un anumit mediu și la o anumită vârstă continuă să fie folosită și mai târziu, chiar dacă situația s-a schimbat.
De exemplu, dacă am crescut într-o familie în care conflictele erau intense, este posibil să fi devenit foarte atenți la dispoziția celorlalți. Poate am învățat să facem tot ce putem pentru a preveni tensiunile. La vârsta adultă, aceeași strategie se poate manifesta prin evitarea conflictelor, dificultatea de a spune „nu” sau tendința de a ne simți responsabili pentru emoțiile celor din jur.
Rolurile familiale au și ele o influență importantă.
Un copil poate deveni: cel responsabil, cel cuminte, cel care nu creează probleme, mediatorul, performerul sau persoana care are grijă de ceilalți. Uneori, aceste roluri sunt apreciate și întărite ani la rând.
Mai târziu, adultul poate continua să funcționeze după aceleași reguli: „Valoarea mea vine din cât de util sunt”, „Trebuie să mă descurc singur”, „Nu trebuie să îi încarc pe ceilalți cu problemele mele” sau „Trebuie să mențin pacea cu orice preț”.
Copilul observă ce comportamente sunt acceptate, care dintre ele aduc apropiere și care produc respingere sau conflict. Pe baza acestor experiențe, începe să își construiască răspunsuri la întrebări precum:
- „Este sigur să spun ce simt?”
- „Pot să am nevoie de ceilalți?”
- „Ce se întâmplă dacă dezamăgesc?”
- „Trebuie să am grijă de toată lumea?”
- „Pot să greșesc fără să pierd relația?”
- „Am voie să spun nu?”
Aceste concluzii nu sunt neapărat conștiente. Tocmai de aceea, uneori le observăm abia atunci când anumite situații sau tipare încep să se repete în relațiile noastre.
Este important însă să nu transformăm orice dificultate actuală într-o explicație simplistă de tipul „totul vine din familie”. Temperamentul, experiențele ulterioare, relațiile importante, mediul social și propriile alegeri contribuie, la rândul lor, la felul în care ne dezvoltăm.
Familia reprezintă un punct de plecare, nu o sentință.
Procesul terapeutic presupune adesea și această explorare: să observăm ce am învățat, ce ne-a fost util atunci și ce mai este potrivit pentru viața noastră de acum.
Unele lucruri merită păstrate. Altele pot fi ajustate. Iar unele reguli pe care le-am urmat ani întregi pot fi, poate pentru prima dată, puse sub semnul întrebării.
Lasă un răspuns