Crește nesiguranța. Crește abuzul. Crește instabilitatea emoțională. Crește anxietatea. Crește depresia. Cresc multe… dar nimic bun.
Trăim într-o societate în care nepăsarea a ajuns la cote alarmante. Ne transformăm în spectatori ai abuzului și avem impresia că ne-am implicat atunci când scoatem telefonul, filmăm, distribuim imaginile pe rețelele de socializare și apoi ne dăm cu părerea. La asta suntem foarte buni. Și pentru câteva minute avem senzația că ne-am făcut datoria.
Am refuzat să văd filmulețul care a circulat zilele acestea, cel în care o mamă, din rolul de protector al copilului, a devenit agresorul lui. Nu am nevoie să-l văd ca să știu câtă suferință există acolo. Mă gândesc însă la fetiță. Îi sunt de ajuns umilința și groaza pe care le simte atunci când un adult ridică palma. Acum a devenit și „vedetă”, fără să își fi dorit asta. Am transformat trauma unui copil în conținut viral, expunându-l încă o dată, sub pretextul revoltei.
Efectele abuzului nu dispar odată cu vânătaia, ele vor rămâne o viață întreagă și nu doar în sufletul celui abuzat. Violența nu apare din vid, de cele mai multe ori, un părinte abuzator a fost, la rândul lui, un copil abuzat care nu a avut unde să ceară ajutor. Furia colectivă și miile de înjurături din comentarii nu vor rupe acest cerc vicios.
Mama trebuie să răspundă pentru ceea ce a făcut, fără îndoială. Dar, dacă ne oprim doar la ură și la condamnare, nu schimbăm nimic. Copila are nevoie de protecție, siguranță și recuperare. Mama are nevoie să răspundă în fața legii și, în același timp, de intervenție psihologică și psihiatrică, dacă este necesară. Altfel, riscăm să tratăm doar consecințele, nu și cauza.
Ne place să spunem că trăim într-o țară care nu ne oferă nimic. Și totuși există oameni care, zi de zi, oferă sprijin gratuit celor aflați în suferință. Putem apela DepreHUB, unde voluntari pregătiți în domeniul sănătății mintale ascultă, îndrumă și oferă suport gratuit.
La o simplă căutare pe Google găsim și liste de psihologi și psihoterapeuți care oferă ședințe gratuite sau decontate prin Casa Națională de Asigurări de Sănătate. Un exemplu este Harta Specialiștilor de la Mental Health for Romania. Iar dacă suntem martorii unui abuz în viața reală, nu pe Facebook, datoria noastră nu este să filmăm. Datoria noastră este să intervenim în măsura în care putem face asta în siguranță și să anunțăm autoritățile. Există numărul unic 119, disponibil non-stop, unde poate fi raportată orice suspiciune de abuz asupra unui copil.
Astfel de resurse ar trebui mediatizate mai mult decât imaginile cu mama care a ridicat palma și cu un copil umilit.
Data viitoare când simțim impulsul de a distribui un videoclip care ne șochează, poate alegem să distribuim, în schimb, o soluție: un număr de telefon, o organizație, un loc în care cineva poate cere ajutor.
Un share al unui abuz adună vizualizări. Un share al unei soluții poate salva un copil.
Lasă un răspuns